dor de aripi…(ceva mai vechi..)

22 februarie 2007
…aripile-mi grele,goale,
tind in zbor cu nepasare,
fug de timp spre disperare,
impietrite-n vant, in mare,
inecand un varf de soare…

A trecut atat de mult timp de cand nu am mai atins cufarul meu manjit cu urme de vise, incat imi e putin frica sa ma mai scurg printre lacrimile miilor de umbre triste asa cum o faceam candva…
Imi erai atat de-aproape, pe-ntinsele pleoape si parca-n fiecare dimineata imi amuzai sufletul cu gandul de a te visa in dupa-amiezile inmiresmate cu iasomie cand dormeam cu capul plecat pe umarul bunicului si strangeam la piept cu bratul stang copertile unui vechi almanah ce-mi inspira a zbura…
Nu stiu, acum, de ce iti scriu si poate nu voi sti nicicand, e doar un vers ce-a vrut sa para-un gand…Maine nu are cum sa fie ce a fost, scald zeci de clipe-n mii de ganduri fara rost si-mi plang tacerea pe o margine de suflet ros…
De ce iti scriu, ma-ntrebi din nou?!… Nu stiu, poate e doar un gand ce a lasat in urma sa o pata de ecou…
Nu mai sunt eu, nu ma-ntreba de ce… nu ma mai stiu si totu-n jurul meu imi pare mult prea rece… De simti in clipa asta o adiere ce-ti infioara chipul, ce iti sopteste in vene sa nu imi dai crezare si sa-mi lasi sufletul sa amorteasca in departare, atunci iti curge printre lacrimi glasul vuietului sec al tristetii aripilor mele goale ce bat spre a se regasi prin aceeasi, mult temuta, departare…
Ti-aduci aminte cand am invatat sa zbor?!… cand am invatat sa fug de ura tuturor, sa ma ascund de tristetea tomnateca a stelelor si sa ma regasesc in stralucirea lor?!…acum am inceput pe toate sa le uit, parandu-mi ca nu mai am putere pe aripa timpului sa lupt…
Ieri, in drumul meu spre rasarit de soare, mi-au furat aripile si mi le-au aruncat la ceas de val in zare si mi-au incatusat privirea spunand ca suferinta nu are cum sa fie mare, insa ipocrizia acelor clipe doare pana-n sufletul eternitatii trecatoare…
Vesnicia mea se scurge, de azi, printre nori, o mai vad doar uneori cautandu-ma sa-si ceara scuze, undeva prin zori…
Nu plange, tu nu ai de ce… ce daca totu-mi pare sumbru si rece?!…ce-ti pasa tie?!…pana acum nu ti-a pasat; ti-ai terminat de spus replica din ultimul act, fa-ti plecaciunea corespunzatoare si nu-ncerca sa ma privesti cand vei primi aplauze uluitoare din partea publicului ce nu a invatat, pana acum, ca singuratatea in zambete doare…
Mi-am pierdut privirea pe conturul visului astuia ce-mi scalda gandul… incetosate, in alb si negru, decorurile imi par anoste… nu-ti zic nimic… pe dinauntru, o mana imi tine inima incatusata… incet, incet imi da drumul, insa nu pentru mult timp, prinzandu-ma din nou si incercand parca sa ma sfasie intre pete de gri si urme de alb… nu zici nimic,inca taci…nu plange, imi displaci…stai cu lacrimi pe chip si pe piept iar privirea ta parca incearca a o opri pe a mea sa nu curga in gol… nu mai am nici un rol…
Arunca-ti lacrimile absurde, nu incerca sa ma mai amagesti cu sunetele tale surde si …nu mai plange, doar tu m-ai invatat ca tot ce se naste trebuie candva a se frange…
In toata-nvalmaseala cortinei ce cadea timpul a uitat a aminti, de-acolo de pe steaua pe care-n maretia lui sedea, ca in ziua de azi cerului ii fusese furata una dintre cele mai pretioase averi: aripa spre ziua de ieri…

…caci totul se rezuma la a te-adapta,
in lumea asta goala,
cand simti ca nu mai ai putere de-a lupta
infrupta-te din tine s’asterne totul pe o coala…

 
                                        


Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X